PSIHOLOGIA (din limba greaca: psyché = suflet, logos = stiinta) este stiinta care studiaza comportamentul uman, inclusiv functiile si procesele mentale ca inteligenta, memoria, perceptia, precum si experientele interioare si subiective cum sunt sentimentele, sperantele si motivarea, procese fie constiente, fie inconstiente.
PSIHANALIZA
În acest cadru general al activitatii psihice distingem urmatoarele categorii:
Continut psihic sau de constiinta: elementul care, intr-un moment determinat, face obiectul unei functiuni psihice.
Functiuni psihice: modalitatea specifica a activitatilor constiente independent de continutul lor.
Mecanisme psihice: modalitatea specifica a activitatilor inconstiente.
Sfere sau straturi psihice: ansamblul de functiuni si mecanisme comune unei anumite functiuni psihice (de ex.: sfera afectiva, sfera cognitiva etc.).
Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective si voluntare care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihologii adopta diverse modalitati în studiul activitatii psihice. De exemplu, psihologia experimentala foloseste metode stiintifice în descrierea si întelegerea cauzelor si relatiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt perceptia, învatarea, memorizarea si comportamentul social. Psihologia umanistica face mai de graba investigatii calitative pentru a cerceta experientele subiective ale fiintelor umane.
De la înfiintarea primului laborator experimental de psihologie de catre Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine statatoare cu o serie de directii si subspecialitati, care dispun doar în parte de un limbaj comun.
Din antichitate si pana la sfarsitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerata parte componenta a filozofiei. Primele referiri le gasim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri psychęs). Teofrast defineste 30 de caractere omenesti, ceea ce reprezinta prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totusi abia catre sfarsitul evului mediu de catre Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar uber die Seele (1540, Consideratii asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea functiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicista a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-si gasea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz mentioneaza pentru prima data existenta unor procese subconstiente.
Adevarat parinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche uber die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Consideratii filozofice asupra naturii umane si desvoltarii sale) face o descriere amanuntita a functiilor si proceselor psihice cu valabilitate pana în timpurile noastre.
Începand cu secolul al 19-lea psihologia a început sa se contureze ca disciplina de sine statatoare. În acelasi timp s-au dezvoltat diverse curente si diferite orientari, în functie de conceptiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramura a stiintei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat sa fie dezbatute, ducand chiar la aparitia unei filozofii a spiritului sau psihologii filozofice.
Psihologia experimentala, fondata pe lucrarile lui Wilhelm Wundt si William James, îsi îndreapta în special atentia asupra problemelor generale cum sunt comportamentul si dispozitia, incluzand si starile patologice, importante pentru psihologia clinica.
Scoala fenomenologica cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano si Karl Jaspers considera procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce Behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrarile lui Ivan Petrovici Pavlov, priveste comportamentul uman ca manifestare conditionata, o asociatie de stimuli cu raspunsuri specifice.
În psihologia germana un loc deosebit îl ocupa Psihologia configurationista (Gestaltpsychologie), ai carei reprezentanti (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viata psihica ca un întreg unitar.
Înca de la sfarsitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud foloseste ca metoda terapeutica Psihanaliza si inaugureaza Psihologia abisala.
Psihologia umanista, aparuta ca reactie împotriva behaviorismului si psihanalizei, are radacini în Existentialism si pune accentul pe experienata individuala, încercand sa explice esenta fiintei umane prin investigatii calitative (Abraham Maslow).
Psihanaliza înglobeaza o serie de conceptii dezvoltate de Sigmund Freud privind explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rand pe cercetarea proceselor desfasurate în inconstient si a relatiilor sale cu constientul, din care rezulta procedee terapeutice aplicate în cazul tulburarilor psihopatologice. Aceste conceptii s-au extins la explicarea fenomenelor socio-culturale.
În general, psihanaliza presupune ca experientele grave, neprelucrate ale copilariei sunt refulate, pentru ca altfel personalitatea imatura a copilului nu ar putea rezista acestui conflict. Niciun copil nu poate suporta, de exemplu, ca este nedorit de unul din parinti, sau chiar urat. Psihanaliza spera sa obtina o vindecare prin aducerea la suprafata constiintei a starilor refulate, sau cum se exprima Freud: "Wo Es war, soll Ich werden" ("Unde era Sinele, trebuie sa fie Eul"). Trairile refulate sunt sustrase prelucrarii la nivel constient si nu pot fi integrate în personalitatea proprie. Acest proces poate fi reactualizat treptat prin analiza, sub permanenta supraveghere si cu ajutorul omenesc al terapeutului.
Teoria impulsurilor: Freud considera ca procesele conflictuale ce au loc în inconstient sunt în stransa legatura cu impulsuri, care isi au originea în copilarie. Daca aceste conflicte inconstiente sunt recunoscute de pacient cu ajutorul analizei, ele pot gasi o solutie, care în psihicul imatur al unui copil nu era posibila.
În conceptia lui Freud asupra sexualitatii la copii, impulsul sexual al adultilor este rezultatul final al unui proces în dezvoltare ("Libido-Entwicklung"). Începutul are loc în copilarie si comporta mai multe faze:
faza orala (0 - 1 an)
faza anala (1 - 3 ani)
faza falica (oedipala, falica) infantila (3 - 6 ani)
faza latenta (6 - 12 ani)
faza genitala
Aceste 5 faze denumesc în acelasi timp cele 5 centre ale dezvoltarii impulsului sexual în prima copilarie. Primele doua faze dispar cu timpul sau se transfera în parte în sexualitatea adultilor. A fost meritul lui Freud de a fi recunoscut ca omul este o fiinta sexuala inca de la nastere. O semnificatie deosebita o are asa zisa faza "oedipala", în care copilul dezvolta pentru prima data o legatura emotionala cu parintele de sex opus, asemanatoare atractiei sexuale a adultului fata de partener (Vezi: Complexul Oedip ?i Electra). Copilul reactioneaza în acelasi timp ca rival fata de parintele de acelasi sex. Imaturitatea psihica complica aceasta situatie, de neînteles la varsta copilariei, ceea ce conduce la anxietate în raport cu propriile fantezii. Masura în care copilul poate domina aceste fantezii sau dimpotriva este dominat de ele sub forma de teama sau frustratii este determinanta pentru dezvoltarea ulterioara la varsta adulta, în special pentru relatiile cu sexul opus. Faza latenta - stresurile, furtunile si conflictele din fazele precedente au constituit dezvoltarea personalitatii. Acum copilul are nevoie de o perioada de liniste.Principala activitate devine scoala.In aceasta perioada nu se manifesta mari schimbari. Faza genitala începe în perioada pubertatii.