EXISTENTIALISMUL

Existentialismul - varianta distincta a filozofiei existentiale - este o doctrina filozofica si de actiune caracterizata printr-o accentuare a individualitatii, propagarea libertatii individuale si a subiectivitatii. Existentialismul îsi are originea în lucrarile lui Kierkegaard, este dezvoltat de contributiile lui Husserl si Heidegger, devenind faimos dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial prin lucrarile lui Jean-Paul Sartre si ale autorilor grupati în Franta în jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty. Existentialismul cuprinde deopotriva un sistem ideatic, o morala si o doctrina de actiune.

Fenomenologia a dat notiunilor de intentie, de lipsa, de dorinta o importanta preponderenta. Revizuind "cogito"-ul cartezian, Husserl afirma ca a spune "gandesc" nu are nici un sens. Ar trebui spus "gandesc aceasta", pentru ca principala caracteristica a constiintei este de a se rasfrange asupra altui lucru decat asupra ei însesi, de a avea un continut: ea este astfel "intentionala", este constiinta a ceva. Aceasta teza a fost reluata de Merleau-Ponty în Phénoménologie de la perception ("Fenomenologia perceptiei", 1945). 12 teme principale ale gandirii existentialiste(dupa E. Mounier, Introduction aux existentialismes, éd. Gallimard, 1962.



Contingenta fiintei umane. Fiinta umana nu este o fiinta necesara; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine sa nu fie. Omul exista, pur si simplu, este o fiinta de prisos.

Neputinta ratiunii. Ratiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-si lumina destinul.

Devenirea fiintei umane. Existentialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invita pe om sa-si construiasca viata prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipa a starii sale prezente.

Fragilitatea fiintei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfarsit, distrugerii mele ca fiinta umana, deoarece eu nu exist ca atare decat prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasa care ne însoteste existenta.

Alienarea. Omul în perspectiva sfarsitului este înstrainat de el însusi, nu mai are nici stapanirea, nici posesiunea sinelui.

Finitudinea si urgenta mortii. Filozofii existentialisti reactioneaza hotarat împotriva tendintei noastre de a ne ascunde acest adevar fundamental, ca existenta noastra e finita si se îndreapta catre moarte.

Singuratatea si secretul. Fiecare fiinta umana se simte solitara, impenetrabila celorlalti.

Neantul. Existentialistii atei subliniaza ideea ca omul este o fiinta-a-neantului, el survine din neant si se îndreapta catre el. Devenirea personala. Omul nu trebuie sa-si traiasca viata de pe o zi pe alta, în inconstienta fata de destinul propriu, ci trebuie sa acceada la o viata cu adevarat personala si constienta.

Angajarea. Omul înseamna libertate; pentru a-si construi viata, el trebuie sa opteze, sa aleaga în permanenta, sa se angajeze în raport cu destinul sau si cu al celorlalti. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabila alegerea constienta, angajarea într-un destin personal alaturi de ceilalti.

Celalalt. Omul constata ca în realitate nu este singur: el este o fiinta alaturi de cei cu care e nevoit sa existe; fiinta umana este fiinta-împreuna (Mitsein, cf. Heidegger).

Via?a expusa. Omul trebuie sa ac?ioneze, sa îndrazneasca, sa-?i puna în joc via?a - sub permanenta privire ?i judecata inevitabila a celorlal?i.



"Existenta precede Esenta"În termeni filozofici, orice obiect are o esenta (ansamblul constant al proprietatilor lui) si o existenta (o anumita prezenta efectiva în lume). La un anumit gen de obiecte esenta precede existenta, de ex. o casa sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte dupa ansamblul proprietatilor stiute si apoi, construite sau fabricate, se realizeaza prezenta lor în lume, existenta lor. Dupa principiul conform caruia un obiect nu exista decat corespunzator esentei sale, s-a încercat sa se extrapoleze acest principiu asupra omului (ca reminiscenta religioasa: omul a fost creat conform unei anumite reprezentari). În traditia filosofilor sec. XVII ?i XVIII, s-a vorbit despre asa zisa "natura umana", esenta comuna tuturor oamenilor. Existentialismul dimpotriva afirma ca la om - si numai la om - existenta precede esenta. Aceasta înseamna ca omul mai întai este si doar dupa aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvant, omul îsi creeaza propria esenta (nu poate face altfel), aruncandu-se în lume, suferind acolo, luptand ca sa se defineasca putin cate putin, si definitia ramane totdeauna deschisa: nu se poate spune ce este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea sa fi disparut. Existentialismul refuza sa dea omului o natura fixata pentru totdeauna.



Ontologia existen?iala. În filozofia sa, Sartre reconsidera notiunea traditionala de fiinta, preluand distinctia fundamentala hegeliana între în-sine si pentru-sine. Clasic se afirma: exista ceea ce este!, nu se gasea în în-sine nici cel mai mic germen de dualitate, aceasta fiind fiinta tuturor fenomenelor, adica a tuturor aparitiilor care au loc în lumea interioara si exterioara, si unele si altele perfect obiective. Dar daca eu ma absorb într-o credinta, pot eu spune ca aceasta credinta a mea se identifica cu constiinta mea? Nu, deoarece constiinta mea nu este credinta mea, ea este constiinta credintei. Se regaseste aici principiul inten?ionalitatii constiintei postulat de Edmund Husserl. Fiinta constiintei nu este deci în sine ci pentru-sine. Constiinta nu exista decat în masura în care ea nu coincide cu ea însasi. Astfel realitatea umana este o lipsa (un manque), ea este totdeauna în urmarirea unui ideal care îi este ontologic interzis. Ea aspira catre o sinteza imposibila: în-sine-pentru-sine, sau constiinta devenita substanta, substanta devenita cauza sa proprie, o imposibilitate; în alti termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune ca ceea ce reda proiectul relei-credinte în realitatea umana este ideea coincidentei om-dumnezeu.



Astfel, plecat de la principiul "intentionalitatii" lui Husserl, constatand ca omul este o lipsa, Sartre a trebuit sa ajunga la concluzia ca aceasta carenta e aceea a infinitului: "Omul este o pasiune inutila". Între aspiratie si dumnezeire este vidul absolut, "neantul". De aceea, solutia este ca omul sa se construiasca pe sine în fiece clipa.



Libertatea umana este o evidenta: actiunea este prin esenta intentionala. Libertatea este neantizarea în-sinelui. Suntem liberi în fiece clipa, deoarece avem în orice moment posibilitatea alegerii. Cand nu alegem, înseamna deopotriva ca am ales sa nu alegem. (Chiar si cel care este chemat la razboi are întotdeauna de ales între a merge sa ucida, a dezerta sau a se sinucide. Este la fel în orice alta situatie umana: avem întotdeauna în fata noastra cel putin doua optiuni alternative, de unde evidenta ca suntem perfect responsabili - nu putem învinui pe nimeni - de fiecare situatie în care suntem, si ca tot ce se întampla, se întampla nu din exterior, nici din vreo obscura "vointa" a destinului sau a celorlalti - acesta este punctul de vedere al relei-credinte -, ci totdeauna cu consimtamantul si responsabilitatea noastra.) Libertatea nu admite nici o determinare anterioara. Trecutul nu poate servi drept motivatie a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un ansamblu de proiecte, el face (actioneaza) si se face (se construieste pe sine), el nefiind altceva decat ceea ce face din el. Omul nu este o potentialitate, o suma de rezerve ("cu mai mult noroc, as fi putut ajunge..."), ci exact ceea ce este.



Celalalt: nu sunt doar realitate umana privilegiata de singularitatea sa ireductibila (Dasein), ci si o fiinta alaturi de ceilalti, o fiinta-împreuna (Mitsein, cf. Heidegger). A trai constient de o lume bantuita de aproapele meu înseamna a ma angaja într-un univers ale carui complexe-ustensile pot avea o semnificatie pe care proiectul meu liber nu a prevazut-o. Moartea mea este evenimentul vietii mele umane. Moartea are un caracter absurd; ea nu confera un sens al vietii: sensul nu poate veni decat din subiectivitatea însasi, (Jean-Paul Sartre, Fiinta si neantul), însa fiecare actiune si fiecare proiect al vietii mele îi afecteaza deopotriva pe toti ceilalti.



Dupa Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, dupa care "fenomen este tot ceea ce - într-un fel oarecare - se manifesta". Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neaparat sa fie "public": starile mele de con?tiinta se manifesta doar mie însumi, ele sunt - chiar prin excelenta - materie cu descriere fenomenologica. Fenomenul nu este expresia deformata a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" sau. În ontologia existentiala a lui Sartre, fiinta unui obiect existent nu mai este decat ceea ce apare. Nu mai exista "fiinta" la modul absolut (precum esenta la Kant), ci doua modalitati de fiinta, ireductibile una la alta: fiinta-în-sine, sau fiinta aparitiei, si fiinta-pentru-sine, sau fiinta constiintei în care s-a produs aceasta aparitie.