Cultura
Arta egipteana este arta funerara, o arta ale carei monumente erau destinate cultului mortilor sub diferite forme. Aceasta arta exprima nazuinta ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogati si puternici, sa continue si pe lumea cealalta.Sigur este insa ca arta egipteana exista de peste trei zeci si trei de secole, adica, dupa cum afirma E. Drioton si P. du Bourguet in studiul lor Arta faraonilor, mai mult decat oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este ca de la ea ne-a ramas cel mai mare numar de marturii ale apogeului ei, chiar mai mult decat de la arta greceasca, romana sau asiro-babiloniana.Egiptenii nu aveau notiunea de arta in sensul pe care il cunoastem noi astazi. Cea mai mare parte a operelor de arta egiptene sunt anonime tocmai fiindca artistul nu era socotit demn de o cinste deosebita. Pe de alta parte, arta egipteana era o arta angajata, avand scopuri precise.Ea nu urmarea realizarea frumosului, ci sa reprezinte o alegorie a binelui, a virtutii. In ceea ce priveste conceptul de frumos in egipteana se stie ca acest termen are si sensul de “bun” (moral si utilitar) si sensul de “frumos” (estetic).Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul ca nici variatii de gust, nici influente exterioare nu au putut sa modifice vreodata aceasta arta. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului credintelor si religiilor egiptene, ci pe stabilitatea si constanta modului de productie tributal, care s-a mentinut pana in vremea dominatiei bizantine si arabe. Neschimbate au ramas si interdictiile ritualice, vraji, descantece, mituri, ceremonii sacre si practici magice pe care le putem numi “religiile egiptene”. Odata cu declinul statului egiptean si cu biruinta crestinismului se dezvolta o alta arta, diferita de cea “arhaica” egipteana.
Pictura
Arta egipteana avea caracter religios si personajele de pe peretii mormintelor nu erau doar de decor, ci trebuiau sa înfatiseze fiinte care sa prinda viata în mod magic, pentru a sluji ka-ul (sufletul) defunctului. Exista o conventie de ordin social care cerea ca persoanele sa fie reprezentate la dimensiuni proportionale cu rangul pe care îl aveau. Oamenii erau vazuti în general din profil, daca erau întorsi spre dreapta nu puteau sa paseasca decât cu piciorul si mâna stânga în fata, din motive de estetica. Arta era subordonata protocolului de la curte, operele fiind create spre a-i slavi pe zei, pe rege si pe curteni.Peretii templelor erau pictati cu tablouri adecvate fiecarei portiuni. Adesea aveau sapati în ei basoreliefuri acoperite cu un strat subtire de gips peste care se picta. În salile hipostile, templul povestea în pictura viata zeului si miturile legate de existenta sa terestra. Zeul este pictat pe peretii templului în toate manifestarile sale, fie ca este asezat pe un jilt, fie ca este pictat în procesiune, fie anunta hotarârile sale prin gesturi. În partea secreta a templului, picturile redau ritualul zilnic care desteapta dimineata statuia zeului adormita în Sfânta Sfintelor . Faraonul este zugravit pretutindeni, caci este un zeu indispensabil celebrarii cultului, el "dialogând" direct cu zeii, spre deosebire de ceilalti muritori care comunica cu divinitatile doar prin intermediul faraonului zeu. Daca pictura din temple este sacrala, exista si o pictura populara, care s-a descatusat de canoanele rigide ale picturii sacrale. O astfel de pictura, eliberata de regulile rigide impuse de canoanele religioase, este aceea din timpul faraonului Akhnaton (Amenophis al IV-lea), epoca numita "Tell El-Amarna", dupa numele localitatii unde se afla noua capitala, Akhetaton "Orizontul lui Aton". În mastabale, pe zidurile templelor sau în mormintele Imperiului Vechi, este dificil sa distingem net sculptura de pictura, pentru ca basoreliefurile ce decorau zidurile, acoperite cu un strat foarte subtire de gips, erau pictate în culori tempera. Tot astfel, statuile zeilor sau ale defunctilor din Serdab (camera zidita a mormantului) erau pictate dupa acoperirea cu un strat fin asternut de ipsos, pentru ca vopselele sa aiba un suport sigur. Înaintea lucrarii unui relief pe peretii unui templu sau mormânt hipogen de catre sculptori, desenatorii figurau desenul scenei de reprezentat în relief, la fel cum tot desenatorii marcau pe un bloc de piatra sculptorului, partile ce trebuiau cioplite.
Sculptura
Sculptura era dominata si ea, ca si pictura, de legi hieratice. De-a lungul istoriei sale, în Egipt s-au creat zeci de mii de statui de piatra, lemn, bronz, arama, aur, pamânt ars, faianta, dar toate tindeau sa fie cât mai trainice, mai durabile, sa strabata peste veacuri.Printre statuile relevante se numara Colosii lui Memnon , statui imense, fiecare taiata într-un singur bloc de gresie si masoara, fara soclu, mai mult de 15 metri înaltime si statuile colosale ale lui Ramses al II-lea de la Abu-Simbel.Acesti colosi reprezinta sculpturi întru totul asemanatoare cu chipul faraonului. Statuile de mari dimensiuni din epocile de glorie ale Egiptului se remarca prin realism, sau mai exact prin simtul realitatii si al vietii.În esenta, sculptura egipteana era o arta utilitara, cu caracter religios si funerar. În morminte era asezata statuia funerara a defunctului, care, ca si statuile zeilor, era supusa ritualului de deschidere a gurii pentru a dobândi calitatea de suport al vietii. În mormânt se mai puneau o multime de statuete, care prindeau viata pentru a sluji defunctului. În sanctuare se afla chipul unuia sau mai multor zei, dar în curtile templelor, unde avea acces multimea se aflau statui ale faraonilor.
